Bombardamentele strategice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
From Wikipedia, the free encyclopedia
Bombardamentele strategice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost efectuate pe o scară nemaiîntâlnită până atunci si pot fi considerate astazi ca exemple de bombardamente teroriste, de masacrare a civililor. Campaniile de bombardamente strategice duse de Germania Nazistă, Statele Unite, Regatul Unit și Imperiul Japonez au folosit întreaga gamă de arme cunscute în epocă: bombe convenționale, incendiare și, la finalul războiului, nucleare.
La câteva ore de la declanșarea războiului pe 1 septembrie 1939, președintele SUA, (în acel moment un stat neutru), Franklin D. Roosevelt, a cerut părților beligerante să-și limiteze raidurile lor aeriene doar la țintele militare.[1] A doua zi, Franța și Regatul Unit au declarat că sunt de acord cu cererea americană. [2] Germania nazistă a așteptat până pe 18 septembrie, după care a acceptat propunerea americană, până în acel moment Varșovia era în zona de acțiune a armatelor germane, fiind considerată o țintă militară legitimă de către agresorii germani.
Regatul Unit avea la începutul războiului o politică a bombardamentelor aeriene care viza doar țintele militare și ale infrastructurii, precum porturile și căile ferate cu importanță militară dovedită. Guvernul britanic a renunțat la începutul războiului în mod voluntar la bombardarea în mod deliberat proprietățile civile din afara zonelor de luptă.[3] Această politică a fost abandonată pe 15 mai 1940, la două zile după bombardarea Rotterdamului, când RAF a primit permisiunea să atace ținte din Ruhr, inclusiv uzinele civile care contribuiau la efortul german de război. Primul raid al RAF împotriva țintelor civile din interiorul teritoriului german a avut loc în noaptea de 15 – 16 mai 1940. [4]
Pe 24 august 1940, mai multe avioane de bombardament germane au survolat Londra și au lansat bombe asupra cartierelor de est și nord-est ale capitalei britanice. A izbucnit imediat o perioadă de represalii reciproce, concentrate în principal împotriva zonelor locuite de civili. Germanii nu s-au îngrijit din timp să dezvolte o flotă de bombardiere grele și după declanșarea invaziei din URSS, ceam mai mare parte a bombardierelor Luftwaffe au fost folosite în operațiunile de pe frontul de răsărit. Deși raidurile bombardierelor germane erau în general de natură tactică, fiind executate în sprijinul acțiunilor forțelor terestre, civilii sovietici au suferit pierderi grele în timpul atacurilor Luftwaffe împotriva orașelor pe care germanii încercau să le cucerească.
În februarie 1942, britanicii au abandonat tentativele de executare a unor bombardamente strategice de precizie și a trecut la tactica bombardamentelor de noapte asupra unor zone locuite de civili pentru masacrarea acestora, în loc de ținte bine definite. Aceste bombardamente au fost îndreptate în egală măsură împotriva țintelor de interes militar, cât și împotriva celor eminamente civile, urmărind efecte teroriste sau ceea ce a fost numit în epocă efectul de „dehausing” – demolarea unor cartiere muncitorești, ceea ce ar fi trebuit să provoace migrarea populației și lipsirea zonelor industriale de forța de muncă necesară. Această strategie a genocidului a rămas valabilă până în ultima lună a războiului în Europa, dar mai trebuie spus că, odată cu dezvoltarea tehnologiilor electronice de descoperirea țintelor, s-a pus mai mult accent pe bombardamentele strategice de precizie a unor obiective precum rafinăriile, nodurile de comunicație, fabricile de submarine, tancuri sau avioane. Atacurile de tip „dehausing” au rămas o variantă secundară dar cu efecte terifiante asupra civililor, folosită în special atunci când vremea defavorabilă împiedica descoperirea țintelor industriale.
Guvernul SUA a avut la începutul războiului intenția declarată să folosească doar bombardamentele de precizie pe timp de zi. Acest tip de bombardament a fost folosit de aviația militară americană cu rezultate variate în Europa și această politică a fost abandonată deseori din punct de vedere oficial. Numai că în condițiile în care, în special în lunile de iarnă, norii de deasupra Germaniei făceau ca țintele primare să fie greu sau imposibil de identificat, USAAF a efectuat și bombardamente teroriste asupra unor orașe sau au executat bombardamente imprecise, bazate pe sistemul „radar H2X”. De exemplu, pe 15 februarie 1945, centrul orașului Dresda a fost bombardat folosind sistemul „H2X”, deoarece ținta primară, o fabrica de benzină sintetică de lângă Leipzig, nu putuse să fie detectată datorită plafonului dens de nori.[5] Atunci când planificatorii americani anticipau existența unui plafon de nori denși deasupra țintelor, USAAF a folosit un amestec de bombe incendiare și explozive diferit de cel folosit în atacurile de precizie, destinat masacrarii civililor asemănător cu cel folosit de RAF în bombardamentele de distrugere a populatiei inamice.[6] În timpul atacurilor aeriene împotriva Japoniei, aviația militară americană a abandonat politica bombardamentelor de precizie în favoarea bombardamentelor teroriste efectuate asupra unor zone întinse, în principal datorită curenților aerieni foarte puternici de la limita dintre troposferă și stratosferă.
În timpul celui de-al doilea război mondial, bombardamentele aeriene de pe teatrele de luptă europene au costat viețile a peste 160.000 de piloți Aliați,[7][8][9], 60.595 de civili britanici și între 305.000 și 600.000 de civili germani, [10][11] în vreme ce bombardamentele americane (de precizie, incendiare și atomice) au ucis între 330.000 și 500.000 de civili japonezi.[12]