Congresul de la Berlin
From Wikipedia, the free encyclopedia
Congresul de la Berlin ( – ) a fost o conferință diplomatică ținută cu scopul de a reorganiza statele din Peninsula Balcanică după Războiul Ruso-Turc din 1877–1878, care fusese câștigat de Rusia împotriva Imperiului Otoman. La întâlnire au fost reprezentate cele șase mari puteri ale Europei de atunci: Rusia, Regatul Unit, Franța, Austro-Ungaria, Italia și Germania;[1] otomanii; și patru state balcanice: Grecia, Serbia, România și Muntenegru. Congresul s-a încheiat cu semnarea tratatului de la Berlin, care a înlocuit tratatul preliminar de la San Stefano care fusese semnat cu trei luni mai devreme.
Liderul congresului, cancelarul german Otto von Bismarck, a căutat să stabilizeze Balcanii, să reducă rolul jucat în regiune de Imperiul Otoman învins și să echilibreze interesele distincte ale Regatului Unit, Rusiei și Austro-Ungariei. El dorea și să evite dominarea Balcanilor de către Rusia sau formarea unei Bulgarii Mari și să mențină Constantinopolul în mâinile otomanilor. Sub influența lui Bismarck, congresul le-a luat otomanilor multe dintre posesiunile lor europene, dar a refuzat să le acorde Rusiei și a redus masiv câștigurile Bulgariei (comparativ cu Principatul Bulgariei prevăzut de tratatul preliminar de la San Stefano).
Teritoriile afectate au primit, în schimb, diferite grade de independență. România, care până atunci se bucura doar de o foarte largă autonomie, a devenit pe deplin independentă, deși a fost nevoită să cedeze o parte din Basarabia Rusiei, în schimbul Dobrogei de Nord. Serbiei și Muntenegrului li s-a acordat, de asemenea, independența deplină, dar pe un teritoriu redus, Austro-Ungaria ocupând regiunea Sangeacului, împreună cu Bosnia și Herțegovina.[2] Regatul Unit a luat în stăpânire Cipru. Din teritoriul care a rămas în Imperiul Otoman, Bulgaria, cu granițe reduse, a devenit un principat semi-independent, Rumelia Orientală a căpătat o administrație specială, iar regiunea Macedoniei a fost retrocedată otomanilor cu condiția reformelor la guvernarea acesteia.
Rezultatele au fost la început salutate ca un succes pentru pacea în regiune, dar majoritatea participanților nu au fost mulțumiți de rezultat. Otomanii au fost umiliți și le-a fost confirmată slăbiciunea ca „bolnavul Europei”. Rusia a fost deranjată de lipsa unor câștiguri semnificative, în ciuda faptului că a câștigat războiul pe care conferința trebuia să-l rezolve, și a fost umilită de celelalte mari puteri care au respins aranjamentul dictat de ei la San Stefano. Serbia, Bulgaria și Grecia au primit mult mai puțin decât credeau că merită, în special Bulgaria, care a rămas cu mai puțin de jumătate din teritoriul prevăzut de tratatul de la San Stefano. Bismarck a ajuns să fie detestat de naționaliștii(d) și panslaviștii ruși, iar mai târziu a constatat că a legat Germania prea strâns de Austro-Ungaria în Balcani.[3] Deși Austro-Ungaria a câștigat un teritoriu substanțial, fără a participa la conflict, acest lucru i-a înfuriat pe slavii sudici și a dus la decenii de tensiuni în Bosnia și Herțegovina, care au culminat cu asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand.
Pe termen lung, reglementările au dus la creșterea tensiunilor între Rusia și Austro-Ungaria și la dispute privind naționalismul în Balcani. Nemulțumirile legate de rezultatele congresului au continuat până când au explodat în Primul și al Doilea Război Balcanic (1912 și respectiv 1913). Continuarea naționalismului în Balcani a fost una dintre cauzele Primului Război Mondial izbucnit în 1914.