Imperativ
From Wikipedia, the free encyclopedia
În gramatica unor limbi, imperativul este un mod verbal personal și predicativ care exprimă în sensul cel mai general posibilitatea unei acțiuni la cererea unui vorbitor[1]. Din punct de vedere pragmatic, se manifestă în principal prin ordin sau interdicție, dar și prin îndemn, sfat, rugăminte ori sugestie[2].
În unele limbi, precum româna, are cel puțin unele forme specifice, în altele, ca maghiara, se distinge de alt mod numai ca folosire. Are unele trăsături comune mai multor limbi[2][3]:
- Adresându-se unuia sau mai multor destinatari, are, în unele limbi, de pildă româna, numai forme de persoana a II-a. În altele, de exemplu franceza, are și formă de persoana I plural, când vorbitorul se include printre destinatari.
- De regulă, subiectul verbului la imperativ nu este exprimat prin cuvânt aparte, doar atunci când se insistă asupra sa.
- Imperativul nu se folosește în propoziție subordonată.
- Verbul la imperativ se caracterizează printr-o intensitate relativ mare a rostirii atunci când exprimă o poruncă sau o interdicție fermă.