Tipologie lingvistică
From Wikipedia, the free encyclopedia
Tipologia lingvistică este o ramură a lingvisticii și un mod de clasificare a limbilor, care se ocupă cu încadrarea lor în grupuri caracterizate de anumite trăsături structurale comune prin care se deosebesc de alte grupuri de limbi[1][2][3].
Tipologia lingvistică se deosebește de alte moduri de clasificare a limbilor. Una din acestea este cea genealogică, axată pe studierea comparativ-istorică a asemănărilor și deosebirilor dintre limbile înrudite, stabilind clase genealogice (familii de limbi și ramuri în cadrul acestora). Tipologia lingvistică se mai distinge și de studierea limbilor în contact, inclusiv neînrudite, care se influențează reciproc, grupate în uniuni lingvistice[1][2], cum este uniunea lingvistică balcanică[4].
Tipologia lingvistică este o disciplină sincronică, adică tratează limbile în starea lor actuală. Totuși, o limbă poate fi studiată și din punctul de vederea al evoluției tipului său structural, care se poate schimba. Astfel, limbi ca franceza, bulgara sau engleza au evoluat de la tipul morfologic sintetic la cel analitic (vezi mai jos)[1].
Nicio limbă nu este de niciun anumit tip în mod absolut. Tipurile sunt abstracții teoretice, stabilite printr-un raționament deductiv, iar aprecierea încadrării unei limbi particulare într-un tip sau altul este cantitativă și comparativă, fiecare limbă fiind mai apropiată sau mai depărtată de caracteristicile tipului ideal. Bunăoară se poate vorbi numai de limbi mai analitice, respectiv mai sintetice decât altele[1][5][3].
Cercetarea tipologică a limbilor a mers de la început mână în mână cu cea a universaliilor lingvistice. Acestea sunt trăsături comune tuturor sau majorității limbilor, dintre care sunt selectați parametrii tipologici pe baza cărora se stabilește tipologia lingvistică. De pildă categoria „subiect” este un asemenea parametru. Existența acestei părți de propoziție este cvasiuniversală, dar unele posibilități de exprimare a ei deosebesc între ele anumite grupuri de limbi[6]. Astfel, limbile în care subiectul poate să nu fie exprimat prin cuvânt aparte au fost grupate în tipul de limbi numit „pro-drop” (de la en pronoun-dropping „căderea pronumelui”), cum sunt româna sau italiana, în contrast cu tipul „non-pro-drop”, căruia îi aparțin franceza sau engleza, și în care această posibilitate este limitată, deci necaracteristică[7].
Clasificarea tipologică nu grupează limbile luate în ansamblul fiecăreia, cum face clasificarea genealogică, ci pe baza unor trăsături structurale comune ale lor, prin urmare o limbă dată poate face parte din mai multe grupuri tipologice[8]. De pildă limbile BCMS[9] fac parte din grupul limbilor care nu au articol hotărât[10], împreună cu limba rusă și alte limbi slave[11], și în același timp din grupul limbilor care au pronume personale cu funcție de complement direct și indirect clitice (adică neaccentuate, conjuncte)[12], împreună cu româna[13] și celelalte limbi romanice.
O trăsătură comună unui grup nu este unică, ci se asociază cu alte trăsături comune acelui grup. De exemplu caracterul enclitic al articolului hotărât este asociat cu faptul că determinatul (termenul regent) precede de regulă atributul sau complementul său, de exemplu în limba română[14]. O asociere mai complexă este cea a caracterului „pro-drop” cu prezența unei flexiuni verbale bogate, cu posibilitatea inversării locului subiectului cu cel al predicatului, cu posibilitatea extragerii subiectului din propoziția subordonată etc.[1]