Acordul de la Sarajevo
From Wikipedia, the free encyclopedia
Acordul de la Sarajevo (în croată Sarajevski sporazum)[1] sau Acordul de Implementare (de punere în aplicare)[2] este ultimul acord al planului Vance.[3][4] A fost semnat la 2 ianuarie 1992 la Sarajevo, Bosnia și Herțegovina de către comandantul adjunct iugoslav generalul locotenent-colonel, Andrija Rašeta, și ministrul croat al apărării Gojko Šušak.
Acordul de la Sarajevo (Acordul de Implementare) | |
Creat(ă) la | 2 ianuarie 1992 |
---|---|
Locație | Sarajevo, Bosnia și Herțegovina |
Semnatari | Andrija Rašeta Gojko Šušak |
Scop | Încetarea focului în Războiul de Independență al Croației pentru implementarea Acordului de la Geneva și a planului Vance |
Desfășurarea forțelor ONU a fost posibilă datorită acceptării faptului că acordul nu a reprezentat o soluționare politică finală și datorită descrierii rolului misiunii ONU, care a permis ambelor părți să pretindă că sunt victorioase. RSK a susținut că situația permite menținerea autorității RSK până la soluționarea politică definitivă, ceea ce înseamnă că practic RSK nu avea niciun motiv să negocieze. Croații au crezut că ONU va preda autorităților croate zona controlată de RSK, lucru pe care ONU nici nu l-a încercat.[5]
După patru ore de negocieri,[6] acordul a fost semnat la 2 ianuarie 1992 de ministrul croat al apărării, Gojko Šušak, și de către comandantul adjunct JNA al celui de-al 5-lea District Militar, generalul locotenent-colonel Andrija Rašeta, la Sarajevo, în Bosnia și Herțegovina. A fost al 15-lea acord semnat de la începutul Războiului de Independență al Croației la 31 martie 1991. În general, încetarea focului a avut loc[3] după intrarea sa în vigoare la 3 ianuarie, la orele 18:00.[7] Principala excepție a fost în zona Dubrovnik,[8] unde JNA a ocupat poziții în jurul orașului Dubrovnik și lângă Konavle, până în iulie 1992.[9] Această zonă nu a fost inclusă în programul ONU de menținere a păcii.[10] La 4 ianuarie, Marina Iugoslavă s-a retras din baza navală Lora din apropiere de Split, cantonul Split-Dalmația.[11] La 5 ianuarie, generalul-maior Imra Agotić, comandantul Gărzii Naționale Croate, a luat act de 84 de încălcări ale armistițiului de către partea sârbă.[12] La 7 ianuarie, Forțele Aeriene Iugoslave au doborât un elicopter al Comunității Europene aflat într-o misiunea de monitorizare.[13] A doua zi, Kadijević a demisionat din funcția de ministru al apărării[14] și a fost înlocuit cu general-colonelul Blagoje Adžić.[12]
Planul Vance a fost conceput pentru a opri luptele din Croația și pentru a permite negocierilor să continue fără impactul ostilităților în desfășurare. Nu a oferit în prealabil soluții politice. Planul a implicat desfășurarea Forței de Protecție a ONU de 10.000 de soldați (UNPROFOR) în cele trei zone majore de conflict desemnate ca zone protejate de ONU (UNPAs).[3] Planul conținea o listă de municipalități specifice care urmau să fie incluse în fiecare zonă protejată de ONU, însă granițele exacte ale fiecărei zone nu erau definite în mod clar, deoarece mai multe municipalități urmau să fie incluse doar parțial. Sarcina de a defini frontierele exacte ale fiecărei zone protejate de ONU a fost delegată ofițerilor de legătură ai ONU desfășurați în prealabil, în cooperare cu autoritățile din fiecare zonă.[10] Crearea acestor zone a fost necesară pentru acceptarea planului de către președinții Milošević și Tuđman. Autoritățile din zonele iugoslave majoritar sârbe au cerut inițial desfășurarea unei forțe a ONU de-a lungul unei zone între părțile sârbe și croate, reflectând dorința sârbilor de a vedea forța de menținere a păcii care să securizeze liniile frontului. Croația a dorit ca forța ONU să se desfășoare de-a lungul frontierelor sale internaționale. Zonele protejate de ONU au servit oficial pentru a satisface în mod formal cerințele ambelor părți.[15]