Galerius
împărat roman / From Wikipedia, the free encyclopedia
Galerius Maximianus (cca. 250 - 5 mai 311), sau Gaius Galerius Valerius Maximianus, a fost un împărat roman în perioada 305-311.
Galerius | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Galerius Maximinus |
Născut | 250 d.Hr. Dacia romană, Roma Antică |
Decedat | (61 de ani)[1] Dacia Inferior(d), Imperiul Roman |
Înmormântat | Sofia |
Cauza decesului | cauze naturale |
Părinți | Dioclețian Romula[*][[Romula (mother of Roman emperor Galerius)|]] |
Frați și surori | Galeria[*][[Galeria (mother of Maximinus Daza)|]] |
Căsătorit cu | Galeria Valeria[*][[Galeria Valeria (Augusta of the Eastern Roman Empire (266–315))|]] () |
Copii | Valeria Maximilla Candidianus[*][[Candidianus (son of the Roman Emperor Galerius)|]] Maximinus Daia |
Religie | Religia în Roma antică |
Ocupație | politician conducător[*] |
Activitate | |
Apartenență nobiliară | |
Împărat roman | |
Domnie | – mai 311 d.Hr. |
Senator roman[*] | |
Modifică date / text |
Galeriu s-a născut în apropiere de Gamzigrad probabil la Felix Romuliana[2], în familia unui foarte mare proprietar de turme (argentariu) trac și a soției sale, Romula, nobilă dacă, refugiată din nordul Dunării.
Galeriu îmbrățișează cariera armelor și urcă pe scara ierarhiei militare în timpul domniilor împăraților Aurelian și Probus. În cadrul primei tetrarhii este desemnat (1 martie 293) de către Dioclețian, Caesar, răspunzator de guvernarea provinciilor dunărene. Galerius respinge atacurile sarmaților, carpilor, bastarnilor la frontiera danubiană, luând de șase ori titlul de Carpicus Maximius și participă, alături de Dioclețian, la războiul victorios împotriva Persiei Sasanide (297-298). A divorțat de prima soție și s-a căsătorit cu Valeria, fiica lui Dioclețian.
A contribuit în mare măsura la reconstituirea liniei de apărare din provincia Mœsia Inferior (Limes-ului dobrogean). Conducând trupele romane a cucerit temporar cetatea Ctesiphon, capitala perșilor în 299. A trecut Dunărea de două ori împotriva Carpilor, învingându-i în anii 297 și 300. Bucurându-se de mare încredere în fața lui Dioclețian, mai ales după victoria împotriva perșilor, Galerius l-a determinat să dea o serie de decrete împotriva creștinilor (303-304).
Proclamat Augustus al Orientului în cea de-a doua tetrarhie (1 mai 305), își consolidează poziția dominantă prin desemnarea lui Flavius Severus ca Augustus în Occident și a nepotului său, după soră, Maximinus Daia, Caesar. Proclamarea lui Constantin cel Mare ca împărat de către trupele din Britannia și a lui Maxentius în Italia (306), precum și moartea lui Severus II (307) contribuie la destrămarea treptată a tetrarhiei, încheiată odată cu moartea sa. Sprijinitorul cel mai zelos al politicii anticreștine a lui Dioclețian, Galerius a promulgat totuși, cu câteva zile înainte de moarte, la 30 aprilie 311, primul Edict de toleranță față de noua religie. Acest decret a pus capăt persecuțiilor și confiscării proprietăților creștinilor. Ulterior, împăratul Constantin cel Mare și următorii au completat Edictul lui Galeriu, elaborând metodologia de restituire către creștini a proprietăților confiscate.
„Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenție în acest sens din partea lui Constantin. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311, de Galerius. El proclama recunoașterea creștinismului ca religie și dădea creștinilor dreptul de a se întruni, sub condiția de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, creștinii erau chemați să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului roman. Explicația emiterii acestui edict, surprinzător dacă ne gândim că mai înainte de anul 311, Galerius îi persecutase cu asprime pe creștini, trebuie căutată, poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală necruțătoare, de pe urma căreia avea să și moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature de atâtea persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor. Oricum, adevăratul edict de toleranță este cel al lui Galerius, iar tradiția care stăruie să-i transfere meritul asupra așa numitului - în chip impropriu, cum vom vedea - «edict din Milano» nu este conformă cu realitatea.[3]”—Paul Lemerle, Istoria Bizanțului