Morfologie (lingvistică)
From Wikipedia, the free encyclopedia
În lingvistică, termenul „morfologie” (cf. cuvintele grecești morphé „formă” + lógos „studiu”) denumește în mod tradițional acea ramură a gramaticii care studiază forma cuvintelor, în opoziție cu sintaxa, care se ocupă cu funcțiile cuvintelor și ale unor entități mai mari decât acestea[1][2][3][4][5]. Cu alte cuvinte, morfologia studiază paradigmele cuvintelor și organizarea categoriilor gramaticale, iar sintaxa – succesiunea cuvintelor, relațiile sintagmatice[1].
Termenul se folosește și în sensul de structură morfologică, adică parte a structurii gramaticale a unei limbi[6][7].
Morfologia nu are aceeași importanță pentru toate limbile. Este importantă mai ales pentru limbile numite sintetice, fie că sunt flexionare sau aglutinante, și mult mai puțin pentru limbile numite izolante, în care cuvintele sunt în general invariabile[1].
Din punctul de vedere al stadiilor unei limbi pe care o studiază, există morfologie descriptivă (sincronică), ce descrie structura morfologică a limbii într-un moment dat al dezvoltării ei, și morfologie istorică (diacronică), ce studiază evoluția structurii morfologice a limbii și perspectivele de dezvoltare a acesteia. Mai există și morfologie comparativă, care se ocupă în paralel de evoluția structurii morfologice a două sau mai multe limbi (mai ales înrudite)[6], de exemplu încercând să stabilească criterii ce determină relațiile tipologice dintre limbi[2].